Eu nu sunt misogin. Nu contează dacă mă credeţi sau nu, dar eu nu sunt. Şi acesta nu este un post în care îmi vărs frustrarea în legătură cu prietena mea. Acest post este despre o târfă pe care, de dragul lirismului şi auto-ironiei, o vom numi de acum „Târfa mea”.

Târfa mea este o târfă (da, voi folosi des cuvântul ăsta) care stă pe centură cam pe langă domiciliul meu. Deoarece eu stau la mama dracu’-n praznic. Nu vă imaginaţi că aceasta târfa este una din acelea despre care se scriu cărţi sau poezii sau piese de teatru. Ca o paranteză, se spune că genul muzical Jazz îşi trage numele de la o curvă din New Orleans pe care o chema Jezzebel. Ce e special în legătură cu această târfă sau poate nu e aşa special pentru că eu nu am cunoscut aşa multe la viaţa mea este că ea este la locul de muncă zilnic. Zilnic. Nu contează dacă plouă, ninge, e Paşte sau Crăciun. Nu contează dacă e duminică sau marţi. Nu ştiu sincer dacă asta e normal, dar pe mine ma amuză teribil când o văd stând plouată ca vai de viaţa ei, în tocuri. Ca să nu spun că eu nu trec strada din cauza câinilor de pe marginea şoselei (pe care m-am şi pişat fără să-mi dau seama pentru era întuneric în tufişuri) cât trec strada de frica ei.

Aşa că să ştiţi că undeva în Bucureşti există chiar acum, când citiţi asta, o femeie care-şi vinde trupul. Şi de asta ştiţi pentru că v-am spus eu…

Şi pentru că nu-mi pasă.